Ritualurile au înlocuit auto-disciplina, credinta a înlocuit perspectiva, şi rugăciunea a înlocuit înţelegerea.

vineri, 15 octombrie 2021

Rumi, Andreas - We can see the Truth in your eyes (Putem vedea adevarul in ochii tai)

Putem vedea adevărul în ochii tăi


De-a lungul veacurilor, ai venit și ai plecat la
curtarea amăgirii.
De ani de zile ai fugit de durere
și ai pierdut extazul.
Deci, vino, întoarce-te la rădăcina rădăcinii
propriului tău suflet.

Deși apare în formă pământească
Esența ta este conștiința pură.
Ești gardianul neînfricat
al Luminii Divine.
Deci, vino, întoarce-te la rădăcina rădăcinii
propriului tău suflet. 

Când pierdeți tot sentimentul de sine,

legăturile a o mie de lanțuri vor dispărea.

Pierde-te complet.
Reveniți la rădăcina rădăcinii
propriului suflet.

Ai coborât din Adam, prin Cuvântul pur al lui Dumnezeu,
dar ți-ai îndreptat vederea
spre spectacolul gol al acestei lumi.
Vai, cum te poți mulțumi cu atât de puțin?
Deci, vino, întoarce-te la rădăcina rădăcinii
propriului tău suflet.

De ce ești atât de fermecat de această lume
când o mină de aur se află în tine?
Deschide ochii și vino -
Revino la rădăcina rădăcinii
propriului tău suflet.

Te-ai născut din razele Majestății lui Dumnezeu
când stelele erau în locul lor perfect.
Cât timp vei suferi de loviturile
unei mâini inexistente?
Deci, vino, întoarce-te la rădăcina rădăcinii
propriului tău suflet.

Ești un rubin învelit în granit.
Cât timp ne vei înșela cu acest spectacol exterior?
Deci, vino, întoarce-te la rădăcina rădăcinii
propriului tău suflet.

După un moment cu acel prieten glorios
ai devenit iubitor, strălucitor și extatic.
Ochii tăi erau dulci și plini de foc.
Vino, întoarce-te la rădăcina rădăcinii
propriului tău suflet.

Shams-e Tabriz, Regele Tavernei, 
ți-a înmânat o ceașcă eternă.
Și Dumnezeu în toată slava Sa toarnă vinul.
Deci vino! Băutură!
Reveniți la rădăcina rădăcinii
propriului suflet.

Jalāl ad-Dīn Mohammad Rūmī

marți, 23 martie 2021

Buddhist Chanting - Nothing But Everything (Japanese)

Budismul Shingon 


Shingon este o formă a budismului ezoteric japonez, se mai numește și Shingon Mikkyo. Această școală a fost fondată în 804 d.Hr. de Kukai (Kobo Daishi) în Japonia. Învățăturile lui Shingon se bazează pe Sutra Mahavairocana și Sutra Vajrasekhara, sutrele fundamentale ale Shingonului. Prin cultivarea a trei secrete, acțiunile corpului, vorbirii și minții, suntem capabili să atingem iluminarea chiar în acest corp. Când putem susține această stare de spirit, putem deveni una cu forța vieții Universului, cunoscut sub numele de Buddha Mahavairocana. Activitățile simbolice sunt prezente oriunde în univers. Fenomenele naturale precum munții și oceanele și chiar oamenii exprimă adevărul descris în sutre.

Universul însuși întruchipează și nu poate fi separat de învățătură. În tradiția Shingon, practicantul folosește aceleași tehnici care au fost folosite în urmă cu peste 1.200 de ani de Kukai și au fost transmise oral generație după generație până în prezent. În calitate de budiști Shingon, există trei jurăminte de respectat în viața noastră:

Să ne dăm seama de Buddhaitate chiar în această viață.

Să ne dedicăm bunăstării oamenilor.

Să stabilim Lumea lui Buddha pe acest pământ.

Devenirea unui Buddha în această viață (Sokushin Jobutsu) 

Caracteristica unică a acestei învățături Shingon este că cineva nu devine Buddha doar în mintea sa și nici nu devine Buddha după ce a murit. Înseamnă că cineva este capabil să atingă perfecțiunea tuturor calităților unui Buddha în timp ce trăiești încă în corpul său fizic actual. Un eseu despre Bodhicitta (Bodaishin-ron) spune: „S-a atins rapid o Mare Trezire chiar în trupul născut din mamă și tată”. Conform tradiției Shingon, toate lucrurile din acest univers - atât materia fizică, mintea, cât și stările mentale - sunt alcătuite din aproximativ șase elemente primare. Aceste șase elemente primare sunt: ​​pământul (principiul solidității), apa (umezeala), focul (energia), vântul (mișcarea), spațiul (starea de a fi neobstrucționat) și conștiința (cele șase moduri de cunoaștere a obiectelor). Buddha, precum și ființele umane obișnuite, sunt alcătuite din aceste șase elemente și, în acest sens, atât Buddha, cât și ființele umane sunt practic și în esență identice. Când ne dăm seama de acest adevăr, atunci acțiunile noastre, cuvintele noastre și gândurile noastre vor suferi și o experiență a credinței care le va face să fie corecte și să purifice mediul înconjurător. Acest corp viu, fizic, va putea atinge Buddhaitatea.

Mântuirea și Iluminarea. 

Budismul Shingon acordă mântuire și iluminare ființelor umane care altfel ar fi prinse în ciclul nașterii și al morții. Odată ce o persoană poate intra pe poarta acestei credințe, va putea primi mântuirea și îndrumarea multor Buddha și Bodhisattva. Este o religie în care acea persoană va avea norocul să poată recita mantrele care sunt cuvintele lui Buddha. Kobo Daishi a explicat două puncte ca fiind caracteristicile sale speciale:

1. Realizarea iluminării chiar în acest corp.

2. Momentul prezent care învață clar conținutul iluminării.

El a explicat aceste două aspecte de-a lungul scrierilor sale, cum ar fi: „Înțelesul devenirii unui Buddha în acest corp”, „Cele zece etape în dezvoltarea minții”, „Înțelesul preceptelor secrete Samaya ale lui Buddha”. Este o binecuvântare a budismului shingon să facă posibilă intrarea în contact direct cu practicile care duc la mântuire.

Disciplina Shingon 

Învățăturile Shingon sunt largi și profunde și necesită disciplină strictă pentru a le pune în practică. Dacă nu le practicăm personal în viața de zi cu zi a credinței, atunci această comoară va deveni o posesie inutilă. În realitate, trebuie să manifestăm învățăturile și practica de a deveni un Buddha în acest corp într-o formă concretă. Forma acestei credințe este dezvoltarea mintii cuiva în stadiu superior și angajarea în disciplină. Există diferite tehnici de meditație în tradițiile Shingon, inclusiv practica de a obține beneficii seculare pentru alții, folosind cântarea mantrelor și semnele mâinii mudra, precum și căutarea iluminării în acest corp pentru sine.

Următoarele sunt câteva dintre formele majore practicate de mulți practicanți: Susokukan (meditație de bază pentru a găsi propriul ritm de respirație) Gachirinkan (meditație pe discul lunii) Ajikan (o meditație în silabă) Aceste practici sunt porți spre înțelegerea naturii realității. Prin aceste porți putem experimenta multe stări de conștiință și pe măsură ce ne dezvoltăm abilitățile, începem să avem o perspectivă reală asupra naturii stării neproduse. Prin aceste meditații putem experimenta fluxul de energie din această stare în acest plan fizic al existenței. Cu toate acestea, această stare nu poate fi experimentată fără înțelegerea corectă a doctrinei și a ghidului de către un profesor autentic.

Seicho Asahi



Soteriologia creștină (de pr. Isidor Chinez)

Capitolul II  

MÂNTUIREA ÎN RELIGIILE LUMII

1. TEMA MÂNTUIRII ÎN ISTORIA RELIGIILOR

 Dacă atitudinea religioasă a omului conţine şi – aşa cum în general astăzi toţi sunt de acord – o voinţă de integrare ultimă şi totală, trebuie să se recunoască faptul că cercetarea şi angajarea pentru o salvare se înscriu în dinamismul actului religios, mai mult, apar ca un aspect specific şi universal al acestuia. Dar studiile religiilor au încetat să mai recunoască aceasta. prima tratare sistematică de fenomenologie a religiei, datorată lui G. van der Leeuw şi apărută în 1925, nu dedică nici un capitol mântuirii în religii2 ; în acelaşi an, marea operă a lui N. Sönderblom, The living God, apărută la Londra, făcând o diagramă a religiilor din lume prezintă doar budismul mahayanic ca religie a mântuirii; dar tratările succesive de fenomenologie religioasă3 au umplut gradual acest gol, şi astăzi un mare studios ca Herve Rousseau deschizând capitolul despre mântuire în religii se exprimă astfel: „Atingem aici inima vie a religiei. Este vorba de ceea ce religia înseamnă în mod existenţial pentru om. Se va vedea că ceea ce diferenţiază religiile este tipul de revelaţie pe care ele îl stabilesc între Absolut şi om, tipul de «mântuire» pe care îl oferă; în timp ce riturile şi practicile prezintă adesea o analogie formală (rugăciune, ofertă, sacrificiu, iniţiere etc.), analogia formei dobândeşte o «semnificaţie» diferită după concepţia despre mântuire”4 . Şi M. Dhavamony este categoric în a scoate în evidenţă că mântuirea „defineşte scopul religiei însăşi”5 . 

2. VOCABULARUL ŞI FENOMENOLOGIA MÂNTUIRII 

 Întrucât căutarea mântuirii este centrală în religii, se intuieşte imediat de aici complexitatea şi varietatea. Omul de ştiinţă deja citat, H. Rousseau, delinea mântuirea propusă în religii după o schemă tripartită: „mântuirea cosmosului”, „eliberarea de timpul ciclic”, „participarea la viaţa divină”. În timp ce prima este caracteristică şi proprie religiilor antice mesopotamiene şi micro-asiatice, a doua este tipică religiilor asiatice iar a treia se întâlneşte în religiile monoteiste. Dar este necesar a ne feri de generalizări şi de o fenomenologie nepăsătoare faţă de identitatea specifică a fiecărui fapt. În acest scop este necesar a arunca mai întâi o privire la terminologia mântuirii în uz în diferitele religii. 

 În Hinduism cuvântul tipic şi care apare pentru a indica mântuirea este moksa sau mukti, care înseamnă eliberare, se înţelege, de ignoranţă, de iluzie, de legăturile inimii şi în ultimă instanţă de ciclul naşterilor (samsara), în care omul este înlănţuit de rodul acţiunilor sale (karman). Alţi termeni în uz sunt: abhaya (absenţă a fricii), amrtatva (imortalitate), sreyas (bunăstare, fericire, noroc, în opoziţie cu răul, nefericirea, nenoroc). În curentele teiste ale hinduismului se folosesc cuvintele sayujya (unire, împreunare), sarupya (conformitate), samipya (proximitate). În curentele moniste sau ne dualiste (advaitismo) termenii supremi sunt samadhi (concentrare) şi kaivalya (izolare, extaz şi odihnă nemişcată a spiritului în fiinţa sa). 

 În Budism avem cuvântul nirvana care înseamnă literar „stingere”, se înţelege a dorinţei, a pasiunilor, şi semnificaţia sa este transpersonală şi răspunde la o experienţă inefabilă pe care budiştii o consideră în cel mai înalt grad pozitivă şi beatificantă. În budismul mahayanic şi amidistic, apofatismul este mai puţin riguros iar termenul ultim este desemnat „pământ curat”, „paradis al lui Amida”, „celălalt mal”. 

 În Islam termenii coranici ai mântuirii sunt fawz şi falah, care înseamnă respectiv „succes” şi „reuşită”. Pentru a obţine această „reuşită” prin rugăciune, muezinul invită de cinci ori pe zi musulmanul de pe înălţimea minaretului: Hayya li-lsalât, Hayya li-l-falâh (veniţi la rugăciune, veniţi la reuşită). 

3. ASEMĂNĂRI ŞI NEASEMĂNĂRI 

 Căutarea mântuirii în religii este caracterizată într-un moment de unitate şi de multiplicitate. În toate religiile omul se îndreaptă spre un orizont care îl atrage şi îl potoleşte pentru că suferă insatisfacţia stării sale prezente şi îi refuză limitele şi precaritatea. În aceasta căutarea mântuirii este un fenomen unitar. Întrucât condiţia istorică în care trăieşte omul îi apare, cel puţin în anumite momente, ca instabilă şi periculoasă, el se întinde de la asperitatea tărâmului existenţial spre un alt tărâm, în căutarea de orizonturi ideale, şi îşi procură mijloace şi persoane care pot să-l apropie de ele. Dar în această atitudine unitară apar imediat ramificaţii diferenţiate. Aşa cum sunt diferite experienţele de bază, aşa se diversifică orizonturile terminale şi se diferenţiază mijloacele şi căile care conduc la ele. Dar oricât de variate pot fi interogativele şi soluţiile la care fiecare om sau grup social dă ascultare în virtutea presiunilor culturale şi fizice la care este supus, rămâne acelaşi humus-ul din care germinează aspiraţiile fundamentale. La fel de adevărat este că fiecare om poate înţelege şi retrăi în sine, prin empatie, neliniştea fratelui său. Cu toate acestea obiectul căutării poate să se detaşeze cu trăsături diferenţiate, şi acelaşi lucru se spune, cu mai multă dreptate, despre căile şi mijloacele la care fiecare religie face trimitere pentru adepţii săi în drumul spre mântuire.

 4.TERMINUS A QUO ŞI TERMINUS AD QUEM 

 Orice căutare a mântuirii are un punct de sosire şi mijloace pe care le propun diferitele religii. Aici dăm o scurtă panoramă a acestora. Situaţia existenţială din care se intenţionează a scăpa în căutarea mântuirii poate fi o stare de vinovăţie, de ignoranţă, de mizerie morală şi materială; poate fi teama de prezent, de trecut sau de viitor; uneori este indicată rădăcina răului în afara sa, în trup sau în materie; alteori în schimb în intimul propriu al fiinţei, al propriei intenţionalităţi. În religiile monoteiste răul de care se urmăreşte a fi eliberaţi este adesea vina, violarea dureroasă a voinţei lui Dumnezeu, care-l face pe om nedemn de el şi incapabil de a-i sta înainte. 

 Tot la fel de variat şi diferenţiat în religii este terminus ad quem, orizontul în care se plasează mântuirea, şi modulele în care aceasta este descrisă. Există soteriologii orientate spre trecut, în care cadrul ideal al mântuirii este o stare edenică sau timpul primordial, prima dimineaţă a lumii încă nepătată de uzura istoriei şi de petele greşelii umane. Astfel este în multe religii antice şi chiar şi astăzi la populaţiile primitive. Pentru alte religii, dimpotrivă, orizontul este escatologic, fie individual fie colectiv. Adesea mântuirea este prospectată în termeni de conţinut pământesc, dar este dificil a discerne până la ce punct este vorba de pură simbologie, ca în Islam; în schimb, în Budismul hinayanic şi în Hinduism, ea se realizează dincolo de orizontul spaţiului, al timpului şi al ordinii sensibile. În formaţiunile religioase monoteiste mântuirea este exercitarea unui drept al divinităţii, chiar o participare plină de bucurie la viaţa sa (mazdeism, Islam, bhakti indiană şi budhistă), dar în sistemele cu componentă cosmico-mistică mântuirea se actualizează abandonând eu-l individual în izvorul fiinţei din care au ţâşnit prin decădere toate individualităţile empirice temporare. În mod analog, termenul ultim al mântuirii poate fi un dar (budhismul mahayana) sau o cucerire (budhismul hinayana), sau o combinaţie între amândouă, în care diferitele şcoli teologice atribuie un coeficient diferit intervenţiei lui Dumnezeu şi omului: ajunge să cităm celebra opoziţie dintre „calea maimuţei” şi „calea pisicii” la urmaşii lui Ramanuja6 . Bhagavadgita insistă puternic pe necesitatea unui har: „după ce veţi fi avut credinţă în mine, se vor împlini apoi toate acele acte prin care prin intermediul harului meu se va ajunge la starea veşnică şi imutabilă”. Pentru budhismul hinayatic în schimb mântuirea este rodul unui efort personal; un cuvânt de al lui Budha spune: „o, călugări, voi vă sunteţi vouă înşivă făclia voastră”. Încă ceva: mântuirea poate fi gândită, dar se întâmplă rareori în afara economiei ebraico-creştine, în termeni universali, destinată tuturor oamenilor: fie doar unei categorii dintre ei, de exemplu, celor care aparţin unui clan special fie unei naţiuni, iniţiaţilor, oamenilor cărţii, monahilor şi asceţilor, deţinătorilor de secrete speciale (gnoză).

6 Diferenţa dintre cele două şcoli era emblematizată în două imagini: maimuţa mamă, care în caz de pericol îi ia asupra sa pe puii care se prind de ea cu coada, şi a pisicii, care în aceeaşi situaţie îi ia pe puii săi în gură şi îi salvează fără nici o colaborare din partea lor (cf. E. GATHIER, La Pensee hindoue, Seuil, Paris 1960, 67). 

5. CĂILE, MIJLOACELE ŞI MEDIATORII MÂNTUIRII 

 Nu mai puţin variată este diversitatea căilor, mijloacelor sau mediatorilor de mântuire propuşi de religii. Sunt cunoscute căile de mântuire în hinduism, fiecare dintre ele nu este exclusivă pentru alta: la fel este calea acţiunii (karmamarga), fie cea rituală, fie cea etico-socială; calea cunoaşterii (jiňanamarga) care constă în percepţia intuitivă a realităţii divine şi a eu-lui transempiric şi spiritual al omului; alături de aceasta este calea meditaţiei (dhyanamarga) în care omul reculegându-se şi eliberându-se de tot ce este sensibil se pregăteşte la samadhi (extaz) prin intermediul concentraţiei (dharana); dar mai presus de toate este preamărită în hinduism calea iubirii şi a supunerii-dominare lui Dumnezeu (bhaktimarga), care este uşor accesibilă tuturor, în timp ce alte căi sunt cel mult accesibile doar brahmanilor. 

Căi analoge de mântuire se află în budhism: în cel hinayanic sunt „patru adevăruri nobile” şi „cinci oprelişti” (să nu ucizi, să nu furi, să rămâi cast conform stării proprii, să nu minţi, să nu faci uz de băuturi îmbătătoare), la care se adaugă pentru monah cinci oprelişti ulterioare care aparţin condiţiei sale (să nu dansezi, să nu foloseşti parfumuri, să nu foloseşti paturi de lux, să nu posezi, să nu mănânci după-amiază). În budhismul mahayanic în schimb există devoţiunea şi invocaţia plină de încredere a lui Amida Budha: o eficacitate aparte salvifică îmbracă în amidism celebra invocaţie: „Namu Amida Butsu” („cinste lui Budha Amida”). „Se poate conta pe harul salvific al lui Amida repetând simplu cu credinţă şi puritate a inimii această invocaţie mistică. Dacă o pronunţi cu credinţă perfectă nu mai ai teamă, nici de infern, nici de spiritele flămânde, nici de alt limb. Amida ne va veni în întâmpinare la moartea noastră şi ne va conduce în paradisul său”. Un ascetism riguros până la practici producătoare de leziuni pentru o victorie completă asupra sa şi eliminarea oricărei contaminări de materie este susţinută de jiainism pentru a ajunge la a se bucura de libertatea absolută, în care sufletul există ca o monadă fericită în compania altor suflete alese şi eliberate. Islamul propune ca drum de mântuire cinci pilaştri (arkan), sau datorii fundamentale pentru musulman: mărturisirea de credinţă (shahada), rugăciunea (salât), postul Ramadan, pomana (zakât) şi pelerinajul (hagg) la Mecca. Este obligatoriu în plus a lua parte la gihad, adică la apărarea Islamului („războiul sfânt”), care astăzi este interpretat în ambientele mai iluminate ca „misiune”, „apostolat”. În gama mijloacelor de mântuire se întâlnesc apoi în multe religii figuri de mediatori şi de auxiliari ai mântuirii: aşa în hinduism o funcţie primară o are în fiecare şcoală persoana guru-lui sau maestrului spiritual; în lumea budhistă, monahul (bhikku) desfăşoară funcţia de ghid spre iluminare; în altă parte sunt preoţii şi specialiştii religiei, „persoane care ştiu şi care pot” face pe însoţitorul pe cărările mântuirii spirituale. Figuri auxiliare pe drumul mântuirii sunt bodhisattva în budismul mahayanic, şi în hinduism avatara, considerat o coborâre, un fel de încarnare a divinului într-o formă sau alta creată. Cei mai celebri bodhisattva – fiinţe care, deşi au atins mântuirea iluminării, întârzie în mod voluntar propria intrare în nirvana cu scopul de a-i ajuta pe oameni să atingă şi ei punctul la care au ajuns ei – sunt Amitaba, Avalokitesvara şi Mahastammaprata; în Japonia cei trei se numesc Amida, Kwannon şi Seishi. Sunt cunoscuţi o serie numeroasă de avatara în India, dar cei mai importanţi variază în texte de la 10 la 20 sau 22. În special despre Krishna se spune că este avatara pentru însuşi zeul Vishnu. Evident, trebuie menţionată în acest context figura salvatorului, trecut, prezent sau viitor; către un salvator viitor se îndreaptă privirile în multe religii fie primitive fie întemeiate de-a lungul istoriei; ajunge să cităm pe Kalkin, Vishnu al viitorului, Maitreya, Budha al viitorului, Saoshyant salvatorul din mazdeism, Mandhi sau Mesia viitor din Islam. Mereu în inventarul mijloacelor de mântuire se întâlnesc pretutindeni, mai ales la nivel popular, rugăciunea, pelerinajele, abstinenţa şi figuri de sfinţi ca mediatori de favoruri cereşti, şi unii care trăiesc în istorie, cum sunt astrologii, ghicitorii, walî (marabuti), experţii în magie şi ocultism pentru toate nevoile trupului şi sufletului. Mai trebuie evaluate, datorită consistenţei, analogiile şi dimensiunile universale pe care le prezintă acest nivel popular de căutare a mântuirii, cu ritualurile sale, cu purificările, practicile abstenţioniste şi eliberatoare, sacrificiile, invocaţiile şi ofertele de daturi simbolice şi de familie (flori, fructe, lumânări, tămâie, veselie, primele roade): este vorba de o dimensiune universală a omenirii care caută mântuirea cu mijloacele pe care intuiţia simplă şi spontană le pune la dispoziţie: perceperea obscură a unui mister care stă dincolo de empiricul sensibil, chemare instinctivă la depăşirea de sine şi invocarea Altuia, prin medierea cuiva sau ceva care este aproape.

6. YOGA ŞI ZEN 

 Un loc aparte între căile şi tehnicile pentru atingerea eliberării şi a mântuirii în religiile asiatice revine pentru yoga, care se importă astăzi în mod masiv în occident. Yoga clasică (învăţată de Yogasutra sau Aforismele din Yoga de Patanjali) este legată de şcoala de la Sankhya; dar ca metodă şi ca experienţă se practică în aproape toate formele de spiritualitate indiană. Este vorba înainte de toate de o tehnică şi de practici pentru controlul şi depăşirea progresivă nu numai a simţurilor, dar şi a minţii şi intelectului în scopul atingerii, în gradele cele mai elevate, a Realului şi a Adevărului, până la coinciderea cu acestea. Se întrevede deja de aici că această tehnică este susţinută de o viziune despre om şi despre lume şi de un miraj spiritual în care converg şi sunt adunate intenţiile experienţei religioase asiatice, care tind cel mult să dizolve eu-l în totalitatea cosmică7 . Versiunea budhistă a lui yoga şi legată strâns în dezvoltarea sa cu istoria religioasă a Japoniei este zen (din chineză ch'an, din sanscrită dhyana = meditaţie), care printr-un proces de concentrare riguroasă poartă candidatul treptat la iluminare supremă (satori). Până la ce punct aceste căi de autorealizare şi de autoeliberare se pot considera ca simple tehnici şi pot fi asumate de spiritualitatea creştină, care este pur dialogică, teocentrică şi cristocentrică, rămâne până astăzi obiect de studiu şi de discuţie. 

7 Un exemplu cu caracter sincretist şi totalizant al lui yoga modern importat în Occident se poate găsi în următoarele afirmaţii: „A se trezi din somnul ignoranţei, din convuzie şi din iluzia cî dincolo de această lume materială a simţurilor şi de plăcerea lor nu există nimic, înseamnă yoga; metodologia pentru a se trezi din iluzuie, maya, înseamnă yoga; realizarea şi experienţa Realului este yoga; starea de conştiinţă atunci când se depăşesc limitele cunoaşterii eu-lui sau al ego-ului este yoga. A vedea propria fiinţă în fiecare şi în orice lucru din jurul nostru şi a abandona propria fiinţă în jertfă şi slujire este yoga. Starea extatică de „compasiune” şi de „simpatie” este yoga... Yoghin este cel care a cucerit propria fiinţă personală (self) înţelegând şi văzând clar limita şi goliciunea iluziei unei fiinţe personale permanente şi continue. Cucerind propria „fiinţă personală” yoghinul este calm, rece, recules şi cufundat în Fiinţa supremă (Supreme self), are o totală seninătate faţă de orice lucru care există (din discursul lui Aba P. Pant, ambasadorul Indiei la Roma, la I Congeres naţional al Federaţiei Yoga Italiene, ţinut la Roma la 16 noiembrie 1974). 

7. MORFOLOGIA MÂNTUIRII ÎN PRINCIPALELE RELIGII 

 Conceptul de mântuire este aşa de esenţial în fiecare religie încât se poate spune că diferenţele dintre religii şi caracteristicile fiecăreia sunt determinate în principal de modul de a concepe mântuirea. Desigur, o simplă tratare fenomenologică este insuficientă ca să dea o idee adecvată despre conţinuturile şi evocările psihologice pe care dorinţa de eliberare şi de mântuire le cuprinde în cei care le caută. Trebuie să distingem apoi, cum deja ne este cunoscut, în toate religiile, între nivelul filosofico-teologic, căruia îi aparţine o minoritate de persoane, şi nivelul popular, cu reprezentările sale spontane presărate de dorinţă şi de fantezie. După aceea se poate spune că religiile primitive, chiar în varietatea ireductibilă a formaţiunilor lor, tind să-şi reprezinte starea ideală de mântuire în integrarea perfectă în cosmos şi în societatea în care se trăieşte. Şi raportul cu spiritele, cu sufletele strămoşilor, cu Fiinţa supremă, pacificat adesea prin rituri menite să obţină protecţia divină sau eliberarea din motiv de culpe rituale sau sociale comise, intră în cadrul unei integrări în sistemul de forţe constituit de univers. Trebuie evitat tot ceea ce este anti-social şi anti-cosmic, şi este necesară supunerea faţă de legea care reglementează bunul mers al tribului şi al lumii. În această perspectivă mântuirea priveşte mai presus de toate viaţa prezentă. Cât priveşte viaţa viitoare, care în mod normal este admisă în religiile primitive, natura sa depinde şi este în sintonie cu sistemul social şi cosmic în care este inserat omul. 

 În acest orizont prevalent cosmic („ontocratic” sau „cosmocratic”) se mişcă şi hinduismul în curentele sale non teiste. Răul radical (klesa), de care trebuie să se elibereze omul, este ignoranţa (avidya) care îl cufundă în iluzie, îl încătuşează în legea rodului acţiunii (karman) şi îl poartă în cercul dureros al naşterilor (samsara). Termenul ultim este eliberarea (moksa), care este interpretată, aşa cum am spus, în mod diferit de curentele din bhakti teist şi în cele ale monismului advaitistic. În primele mântuirea-eliberare constă într-o relaţie de iubire între Dumnezeu şi suflet; în celelalte, eu-l individual dispare şi intră în starea cosmică, care transcende categoriile spaţiu-timp-cauzalitate („starea pre-biografică”, „mistica naturii”). „Atunci când soarele cunoaşterii se ridică pe cerul inimii, muni (singuraticul) contemplează toate lucrurile ca locuitoare în sine însuşi şi percepe că orice lucru este el însuşi” (Shankara). 

 În budhism starea finală şi eliberatoare – nirvana – nu este doar absenţa dorinţei şi deci descătuşarea de antiteza bucurie-durere, dorinţă-suferinţă, dar este situaţia beatitudinii totale. Ucenicul perfect a atins o stare permanentă de pace, a trecut pragul Absolutului, al non generatului, al non produsului, al non condiţionatului în care a încetat orice dorinţă, karman-ul este neutralizat şi s-a pus capăt dureroasei aventuri a naşterilor. Dar această doctrină fundamentală din budhismul hinayanic dobândeşte retuşuri substanţiale şi completări în hinduismul mahayanic. Aici idealul nirvanei este doar un stadiu pentru atingerea unui nivel ulterior care este înţelepciunea lui Budha şi budhificarea însăşi. A deveni Budha, a avea parte de infinita sa înţelepciune, bunătate, bunăvoinţă, este idealul la care se aspiră. Se revine astfel sub multe aspecte la concepţia monistă a hinduismului, dacă nu chiar la Brahmanism: aici este substituită budhizarea universală. Dar alături de aceste perspective totalizante apar altele la nivel popular, şi se vorbeşte despre viaţa veşnică, despre existenţa în paradisul lui Budha Amida, în împărăţia pământului pur, unde nu mai există umbră de dorinţă şi de durere. 

 În religiile chineze antice, mai ales în confucianism, mântuirea este de ordin pământesc, sociologic şi sapienţial, şi constă în a şti să te inserezi armonios şi bine în ordinea familială, căreia îi răspund în cercuri concentrice ordinea socială, cea statală şi cea cosmică, conform legii Cerului, care se reflectă în conştiinţa fiecărui om. Acestui ideal sociocentric, străin de orice speculaţie metafizică, i se opune, fără ca totuşi să prevaleze, linia lui Laotse, cosmocentrică, conform căreia ultima rezolvare soteriologică este adeziunea la Tao etern, principiul şi sfârşitul tuturor fiinţelor şi tuturor forţelor universului.

Islamul, care, aşa cum am mai spus, reprezintă mătuirea în „reuşită” şi în „succes”, are voinţa de a fi religia omului întreg şi deci a celor două vieţi. Fără să intrăm aici în problema complexă a evoluţiei gândirii lui Mahomed de la Mecca la Medina şi a omogenităţii sau non-omogenităţii tradiţiilor mistice cu doctrina coranică, este sigur că Islamul vrea să asigure omului fericirea în viaţa aceasta şi în cealaltă. De aceea în Coran nu este dată ca necesară o viaţă de mortificare şi de dezlipire. Pentru a ajunge la „succes” aici şi dincolo este necesară înainte de toate credinţa. Dar nu mai puţin necesare sunt faptele, mai ales cele indicate de cei cinci pilaştri. 

 În iudaism, care este prototip şi într-un anumit mod arhetip al religiilor monoteiste, istoria umană se desfăşoară între doi poli, creaţia la început şi mântuirea la sfârşit. Această mântuire are deja începutul şi zălogul în intervenţia lui Dumnezeu în istorie cu Abraham, Moise şi profeţi. Alianţa cu poporul ales este aşadar semnul prezenţei salvatoare a lui Dumnezeu în omenire şi este în funcţie de aceasta. Poporul ales va urma această mântuire în măsura fidelităţii sale faţă de lege şi faţă de angajarea sa de dreptate pe pământ. Deşi este în germen aici în istorie, mântuirea are însă o dimensiune esenţial escatologică, iar actualizarea sa trece prin Mesia şi poporul mesianic. 


Capitol preluat de pe :  https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/soteriologia_crec59ftinc483-de-pr-isidor-chinez.pdf

vineri, 19 martie 2021

"Sfidarea" vieţii de către Univers ca premisă pentru o spiritualitate colectivă - Ovidiu Nedu

 

Fantezia „sacralităţii” vieţii individuale

O idee frecvent vehiculată şi apreciată în cultura actuală este cea a „sacralităţii” vieţii 
umane, a valorii întrucâtva „absolute”, „ne-negociabile” a oricărei vieţi sau, cel puţin, 
a oricărei vieţi umane. Ideea este relativ nouă în cultura umană şi, nu întâmplător, 
propagarea ei a avut loc concomitent cu răspândirea creştinismului. Relaţia dintre creştinism 
şi concepţia sacralităţii” vieţii individuale este cât se poate de strânsă, prin doctrinele 
sale teologic-soteriologice, creştinismul ridicând individul la un rang întrucâtva ultim. 
„Sufletul” uman ar reprezenta o „entitate”, o „monadă” eternă, pe care nici măcar Dumnezeu 
nu ar putea-o anihila, iar viaţa individuală nu ar avea altă menire decât cea de a-i asigura
acestei entităţi nepieritoare o veşnicie beatifică în Paradis. 
Condiţia individuală reprezintă, încreştinism, atât un dat ontologic ultim cât şi un scop ultim. 
Pe baza unei asemenea exaltări metafizic-soteriologice a individualităţii, „sacralitatea” 
vieţii umane se putea fundamenta fără prea mari probleme. Dacă însă dăm deoparte speculaţia 
metafizică care ne îmbie cu existenţa misteriosului „suflet” individual etern cât şi soteriologia care 
ne propune, fără absolut nicio dovadă, perpetuarea veşnică a vieţii personale într-un la fel de 
neatestat plan postum, tot ceea ce ne mai rămâne este imaginea unui Univers în care, dincolo de 
iminenţa morţii oricărei fiinţe individuale, nenumărate vieţi individuale sunt fie sacrificate pentru 
perpetuarea altor vieţi, sau, încă şi mai cinic, în care adeseori un simplu capriciu al naturii mătură 
brusc, fără vreo justificare moral-existenţială vizibilă, nenumărate vieţi individuale.
Universul pare mai degrabă să îşi „facă treaba” prin oameni şi alte forme de viaţă individuală 
şi nu pentru oameni sau alte vietăţi. Nu există niciun indiciu al„sacralităţii” vreunei vieţi 
individuale în Univers; nicio viaţă individuală nu pare a fi tratată ca scop ultim, ci toate 
se rostogolesc până la pieire într-un tăvălug cosmic care, cel puţin momentan, nu ştim unde duce.
Vieţile individuale par mai degrabă rotiţe în acest mecanism, care îşi fac treaba fie până 
la uzura lor completă fie până când capriciile neînţelese ale mecanismului cosmic le curmă brusc, 
fără a le lăsa măcar răgazul să ia cunoştinţă de ce întâmplă. 
În aceste condiţii, dacă e să „conteze” ceva în Univers, dacă e să existe o valoare „ultimă”, 
o direcţie spre care tinde Universul, e extrem de improbabil ca acestea să fie reprezentate de 
vieţile individuale. Chiar dacă nu putem specifica pentru ce anume, din perspectivă 
colectivă/cosmică, e rezonabil să sacrificăm o viaţă individuală, este destul de evident că nici nu 
putem susţine poziţia sacralităţii intangibile a vieţii individuale. 
Nimic din ceea ce se petrece în Univers nu vine în sprijinul aceste teze, care pare să reprezinte,
mai degrabă, un abuz etico-valoric al instinctului nostru de conservare ce îşi caută supra-legitimare 
deghizându-se în principii morale. Menţinerea vieţii individuale cu orice preţ, chiar şi în condiţiile 
în care aceasta ajunge mizerabilă şi chinuitoare, pare să fie mai degrabă un caz de exercitare 
abuzivă a acestui instinct. Nimic din funcţionalitatea cosmică nu ne îndreptăţeşte să considerăm 
o astfel de atitudine drept „firească”, „normală”.O viaţă individuală este importantă prin aportul său 
la derularea mecanismului cosmic, care, doar el, ar putea avea o importanţă „ultimă”, sacră. 
Dacă e ca ceva să reprezinte un „scop ultim” în Univers, acest statut poate fi revendicat doar de 
nivelul colectiv al vieţii, valoarea vieţilor individuale fiind de judecat în funcţie de rolul lor în acest 
proces. 

Text preluat din :
 https://www.academia.edu/43538921/_Sfidarea_vieţii_individuale_de_către_Univers_ca_premisă_pentru_o_spiritualitate_colectivă_

miercuri, 17 martie 2021

Lansarea romanului „Michelangelo ereticul“ de Matteo Strukul

"Să sculptezi în numele luminii
Luă dalta.
Lovi cu ciocanul atât de tare, încât tot brațul păru să-i tremure și energia eliberată ajunse la umăr, apoi la gât și tot mai sus până la cap.
Iubea statuia lui Moise, o sculptase sperând că măcar în parte îi va semăna. Dar acum hotărâse că, așa cum e, nu mai merge.
Dacă privea drept în față, ochii profetului s-ar fi oprit pe însăși emblema superstiției catolice, acel altar al lanțurilor care ar fi reprezentat piatra de temelie a unei puteri temporale la care Biserica n-avea de gând câtuși de puțin s-o renunțe. Iar el nu voia să contribuie la perpetuarea unei asemenea rușini.
Știa însă că exact în stânga statuii, atunci când va fi așezată la locul ei, o fereastră urma să dea lumina din care să se hrănească privirea profetului: o lumină curată, pură, lipsită de orice imperfecțiune politică și lumească.
De aceea trebuia să facă în așa fel încât Moise să privească spre stânga: de la altar spre sursa de lumină.
Iată motivul pentru care trebuia să lucreze încă o dată marmura.
...
Se uită la ce făcuse.
Acum Moise privea în partea stângă. Departe de un altar unde erau venerate lanțurile Sfântului Petru și se dădeau indulgențe. Departe de o Biserică care se pierduse pe ea însăși."
Traducere din italiană și note de Gabriela Lungu
(Editura Humanitas Fiction, 2021, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu)
Participă: Gabriela Lungu, traducătoarea cărții, Nicoleta Munteanu filolog co-fondatoare alături de Emil Munteanu a proiectului ALECART și Cosmin Ungureanu istoric de artă, curator de artă europeană al Mnar Arts și lector Fundatia Calea Victoriei.
Moderator: Smaranda Bratu Elian, profesor universitar, reputat italienist și traducătoare.
Pentru a viziona prezentarea video, accesati linkul: 

https://fb.watch/4hSuoGuxE9/

sâmbătă, 27 februarie 2021

Sunyata Project × Bird Of Satori

Vid de minţi

Bâjbâim în această realitate
de tumultuoase privaţiuni,
bogată în artificialitate
tapetată cu roşii minciuni.
Idealuri crezute infailibile,
inimi împietrite rămase pe un pod glacial,
rătăcim într-un tablou psihosocil
sau blocaţi într-un golf special
cu vid de minţi... deci stăm cuminţi
că-i vid de amprente şi vid de dinţi,
e vid de orizont deci... vid de minţi.

poezie de Doina-Maria Constantin

joi, 25 februarie 2021

Nisargadatta Maharaj - Timeless Source

        Just live your life as it comes.
        Keep quietly alert, inquiring into the real nature of yourself.
        Perception is based on memory and is only imagination.
        The world can be said to appear but not to be.
        Only that which makes perception possible is real.

        You agree to be guided from within and life becomes a journey into the unknown.
        Give up all names and forms, and the Real is with you.
        Know yourself as you are. Distrust your mind and go beyond.
        Do not think of the Real in terms of consciousness and unconsciousness.
        It is utterly beyond both.
        It gives birth to consciousness.
        All else is in consciousness.

        Nothing you can see, feel or think is so.
        Go beyond the personal and see.
        Stop imagining that you were born.
        You are utterly beyond all existence and non-existence,
        utterly beyond all that the mind conceives.
        Question yourself: Who am I?
        What is behind and beyond all this?
        Soon you will see that thinking yourself to be a person is mere habit built on memory.
        Inquire ceaselessly.

        Just be aware of your being here and now.
        There is nothing more to it.
        In reality you are not a thing nor separate.

        You are the infinite potentiality, the inexhaustible possibility.
        Because you are, all can be.
        The universe is but a partial manifestation of your limitless capacity to become.
        You are neither consciousness nor its content.
        You are the timeless Source.
        Disassociate yourself from mind and consciousness.
        Find a foothold beyond and all will be clear and easy.

         
        —Nisargadatta Maharaj   from I am That

luni, 1 februarie 2021

Sacred Silence in Sufism and the Vedanta

Seyyed Hossein Nasr, unul dintre cei mai importanți experți din lume în știință și spiritualitate islamică, și Swami Atmarupananda, renumit profesor de hinduism, vor vorbi despre Compasiunea ca fiind intrinsecă a ceea ce suntem cu adevărat - adevăratul Eu, „imaginea lui Dumnezeu” care este liber de orice înstrăinare. Și aceasta este înțelepciunea însăși, iubirea însăși, descoperită în tăcerea interioară - punctul nemiscat care ne unește atât cu Dumnezeu, cât și cu universul.

Sufism and the Yogic Bodies

luni, 25 ianuarie 2021

Rumi -Chemarea iubirii (Sufi poem)

In fiecare clipa, de pretutindeni, rasuna chemarea iubirii: Noi ne inaltam catre cer, cine vrea sa vina cu noi? Noi am fost in paradis, am fost prieteni ingerilor, Iar acum ne intoarcem acolo, caci acolo este taramul nostru. Noi suntem mai presus de orice paradis, mai nobili si mai puri decat ingerii: De ce sa nu ne ridicam chiar deasupra acestora? Telul nostru este Suprema Maiestate. Ce are de-a face perla cea fina cu lumea plina de noroi? De ce ati coborat aici? Luati-va bagajele si mergeti inapoi. Ce este acest loc? Sansa este cu noi, sacrificiul este al nostru!... Precum pasarile marii, oamenii vin din ocean, oceanul sufletului. Cum ar putea aceasta pasare, nascuta din mare, sa-si faca cuib aici? Altfel cum ar putea valul sa urmeze valului ce vine din suflet? Valul numit "Nu sunt eu Stapanul tau?" a venit si a spart vasul acestui corp; Iar atunci cand vasul este spart, viziunea clara revine Si odata cu ea (survine) fuziunea deplina cu EL.

In the Mood for Love - Shigeru Umebayashi

In starea (spirituala) de Iubire

„Drumurile strălucesc spre tine
Oceanele fac semn spre tine
O frumusețe dincolo de valurile care plesnesc ... "

Bab Aziz - Poem Of Rumi (Masnavi)

- Hassan..., te-am așteptat.
- M-a așteptai?
- Pentru a fi martor al morții mele.
- De ce eu? Imi e atât de frică de moarte ...
- Tocmai de aceea. Dacă bebelușului din întunericul pântecelui mamei i s-ar spune: 
„Afară, există o lume cu lumină, cu munți înalți, mări vaste, câmpii ondulate, cu frumoase grădini înflorite, cu pârâuri, cu un cer plin de stele și un soare arzator ... si tu, în fața tuturor acestor minuni, rămâi închis în acest întuneric ..." 
Copilul nenăscut, care nu știe nimic despre aceste minuni, nu ar crede nimic din asta. La fel ca noi, când ne confruntăm cu moartea ... De aceea ne este frică.
- Dar, nu poate fi lumină în moarte, pentru că este sfârșitul tuturor lucrurilor.
- Cum poate moartea să fie sfârșitul a ceva, care nu are un început?
- Hassan, fiul meu, nu fi trist în noaptea nunții mele.
- Noaptea nuntii dumneavoastra?
- Da. Nunta mea cu eternitatea ...

Cunoasterea Iubirii



In aceasta lume, oamenii sunt, asemenea celor trei fluturi din jurul flacarii unei lumanari.
Primul s-a apropiat si a zis: 
- Stiu ce inseamna iubirea.
Al doilea a atins flacara usor cu aripile sale si a zis:
- Stiu ca focul iubirii poate arde.
Al treilea s-a aruncat in inima flacarii si a fost mistuit.
Doar el a stiut ce este iubirea cu adevarat.

- Mi-ai omorat fratele meu iubit. Lasa-ma sa mor!
- Spune-i ca eu l-am iubit si mai mult. 
   Indeplinindui dorinta.


sâmbătă, 16 ianuarie 2021

千年の祈り The Prayer of Thousand Years《淨》

”Iubirea a spus – Viziunea” - RUMI

Această lume este visul celui care visează:
el își imaginează că este etern.
Până când apariția morții îl trezește
și se regăsește eliberat de
întunericul iluziei și de greșeală.
Apoi văzndu-și casa sa eternă, 
va râde de suferințele pe care le-a îndurat.
Semnele lui sunt în inimă
în afară sunt doar semnele semnelor.
Adevăratele grădini și livezi sunt în inima sufletului;
Imaginea exterioară este ca o reflexie
într-o apă curgătoare…
Adevăratele grădini și fructe sunt în inimă.
Această lume exterioară reflectă frumusețea lor.


vineri, 15 ianuarie 2021

Salar Aghili - Poem of the Atoms B سالار عقیلی

Rumi - Poemul atomilor 

O zi, ridică-te! 
Atomii dansează datorită Lui 
Universul dansează 
Sufletele dansează, depășite de extaz, îți șoptesc la ureche unde îi duce dansul 
Toți atomii din aer și din deșert știu bine, sunt într-o frenezie 
Fiecare atom, fericit sau nenorocit, se îndrăgostește de soare, de care nu se poate spune nimic 
Toți caută sursa universului ...

MOOJI Music | Lose yourself in this Love | Meditative Music and Sufi poe...

Lose yourself, Lose yourself in this love. When you lose yourself in this love, you will find everything. Lose yourself, Lose yourself. Do not fear this loss, For you will rise from the earth and embrace the endless heavens. Lose yourself, Lose yourself. Escape from this earthly form, For this body is a chain and you are its prisoner. Smash through the prison wall and walk outside with the kings and princes. Lose yourself, Lose yourself at the foot of the glorious King. When you lose yourself before the King you will become the King. Lose yourself, Lose yourself. Escape from the black cloud that surrounds you. Then you will see your own light as radiant as the full moon. Now enter that silence. This is the surest way to lose yourself. . . . What is your life about, anyway?— Nothing but a struggle to be someone, Nothing but a running from your own silence.