Fantezia „sacralităţii” vieţii individuale
O idee frecvent vehiculată şi apreciată în cultura actuală este cea a „sacralităţii” vieţii
umane, a valorii întrucâtva „absolute”, „ne-negociabile” a oricărei vieţi sau, cel puţin,
a oricărei vieţi umane. Ideea este relativ nouă în cultura umană şi, nu întâmplător,
propagarea ei a avut loc concomitent cu răspândirea creştinismului. Relaţia dintre creştinism
şi concepţia sacralităţii” vieţii individuale este cât se poate de strânsă, prin doctrinele
sale teologic-soteriologice, creştinismul ridicând individul la un rang întrucâtva ultim.
„Sufletul” uman ar reprezenta o „entitate”, o „monadă” eternă, pe care nici măcar Dumnezeu
nu ar putea-o anihila, iar viaţa individuală nu ar avea altă menire decât cea de a-i asigura
acestei entităţi nepieritoare o veşnicie beatifică în Paradis.
Condiţia individuală reprezintă, încreştinism, atât un dat ontologic ultim cât şi un scop ultim.
Pe baza unei asemenea exaltări metafizic-soteriologice a individualităţii, „sacralitatea”
vieţii umane se putea fundamenta fără prea mari probleme. Dacă însă dăm deoparte speculaţia
metafizică care ne îmbie cu existenţa misteriosului „suflet” individual etern cât şi soteriologia care
ne propune, fără absolut nicio dovadă, perpetuarea veşnică a vieţii personale într-un la fel de
neatestat plan postum, tot ceea ce ne mai rămâne este imaginea unui Univers în care, dincolo de
iminenţa morţii oricărei fiinţe individuale, nenumărate vieţi individuale sunt fie sacrificate pentru
perpetuarea altor vieţi, sau, încă şi mai cinic, în care adeseori un simplu capriciu al naturii mătură
brusc, fără vreo justificare moral-existenţială vizibilă, nenumărate vieţi individuale.
Universul pare mai degrabă să îşi „facă treaba” prin oameni şi alte forme de viaţă individuală
şi nu pentru oameni sau alte vietăţi. Nu există niciun indiciu al„sacralităţii” vreunei vieţi
individuale în Univers; nicio viaţă individuală nu pare a fi tratată ca scop ultim, ci toate
se rostogolesc până la pieire într-un tăvălug cosmic care, cel puţin momentan, nu ştim unde duce.
Vieţile individuale par mai degrabă rotiţe în acest mecanism, care îşi fac treaba fie până
la uzura lor completă fie până când capriciile neînţelese ale mecanismului cosmic le curmă brusc,
fără a le lăsa măcar răgazul să ia cunoştinţă de ce întâmplă.
În aceste condiţii, dacă e să „conteze” ceva în Univers, dacă e să existe o valoare „ultimă”,
o direcţie spre care tinde Universul, e extrem de improbabil ca acestea să fie reprezentate de
vieţile individuale. Chiar dacă nu putem specifica pentru ce anume, din perspectivă
colectivă/cosmică, e rezonabil să sacrificăm o viaţă individuală, este destul de evident că nici nu
putem susţine poziţia sacralităţii intangibile a vieţii individuale.
Nimic din ceea ce se petrece în Univers nu vine în sprijinul aceste teze, care pare să reprezinte,
mai degrabă, un abuz etico-valoric al instinctului nostru de conservare ce îşi caută supra-legitimare
deghizându-se în principii morale. Menţinerea vieţii individuale cu orice preţ, chiar şi în condiţiile
în care aceasta ajunge mizerabilă şi chinuitoare, pare să fie mai degrabă un caz de exercitare
abuzivă a acestui instinct. Nimic din funcţionalitatea cosmică nu ne îndreptăţeşte să considerăm
o astfel de atitudine drept „firească”, „normală”.O viaţă individuală este importantă prin aportul său
la derularea mecanismului cosmic, care, doar el, ar putea avea o importanţă „ultimă”, sacră.
Dacă e ca ceva să reprezinte un „scop ultim” în Univers, acest statut poate fi revendicat doar de
nivelul colectiv al vieţii, valoarea vieţilor individuale fiind de judecat în funcţie de rolul lor în acest
proces.
Text preluat din :
https://www.academia.edu/43538921/_Sfidarea_vieţii_individuale_de_către_Univers_ca_premisă_pentru_o_spiritualitate_colectivă_
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu