"Fără vărsare de sânge nu este iertare"

Ellen G. White - Tragedia Veacurilor , Capitolul Ce este Sanctuarul? : [La întrebarea: "Ce este sanctuarul?", s-a răspuns lămurit din Scripturi. Termenul "sanctuar", aşa cum este întrebuinţat în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de Moise, ca o preînchipuire a lucrurilor cereşti; iar în al doilea rând, la "adevăratul cort" din ceruri, către care arăta sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, serviciul slujbelor simbolice a luat sfârşit. "Adevăratul cort" din Dan. 8,14 s-a împlinit în această dispensaţiune, sanctuarul la care se referă el trebuie să fie Sanctuarul noului legământ.
La încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu se mai găsea nici un sanctuar de multe veacuri. În felul acesta, profeţia: "Până vor trece 2300 de zile, şi atunci sanctuarul va fi curăţit" arată indiscutabil către Sanctuarul din ceruri.
Dar mai rămâne să se dea răspuns la cea mai importantă întrebare: "Ce este curăţirea sanctuarului?" Faptul că există o astfel de slujbă în legătură cu sanctuarul pământesc se spune în Scripturile Vechiului Testament. Dar poate fi ceva în cer care trebuie curăţit? În Evrei 9, atât curăţirea sanctuarului pământesc, cât şi a celui ceresc este clar prezentată: "Şi, după lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta (cu sânge de animale), trebuia ca însăşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea" (Evrei 9,22.23), chiar cu sângele preţios al lui Hristos.
Curăţirea, atât în serviciul tipic, cât şi în cel real, trebuia făcută cu sânge; în primul, cu sânge de animale, în cel de al doilea, cu sângele lui Hristos. Ca motiv pentru care curăţirea trebuie să fie făcută cu sânge, Pavel spune că fără vărsare de sânge nu este iertare. Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie să fie adusă la îndeplinire. Dar cum ajungea păcatul să fie în legătură cu sanctuarul, atât în cer, cât şi pe pământ? Acest lucru se poate înţelege numai dacă ne gândim la serviciul simbolic; căci preoţii care oficiau pe pământ au slujit ca "exemplu şi umbră a lucrurilor cereşti"
(Evrei 8,5).
Serviciul din sanctuarul pământesc se făcea în cele două despărţituri: preoţii slujeau zilnic în locul sfânt, în timp ce o dată pe an marele preot îndeplinea o lucrare deosebită de ispăşire în Locul prea Sfânt, pentru curăţirea sanctuarului. Zi de zi, păcătosul care se pocăia îşi aducea jertfa la uşa cortului şi, punându-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturisea păcatele, trecându-le în felul acesta în simbol de la el asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: "Fără vărsare de sânge nu este iertare". "Viaţa trupului este în sânge" (Lev. 17,11). Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului. Sângele, reprezentând viaţa păcătosului pierdută în fărădelege, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în spatele căreia era chivotul în care se găsea Legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: "Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării" (Lev. 10,17). Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului. Aceasta era lucrarea care avea loc zi de zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel erau în felul acesta trecute asupra sanctuarului şi devenea necesară o lucrare deosebită pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit ca să se facă o ispăşire pentru fiecare dintre despărţiturile sfinte: "Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor; o ispăşire era făcută şi pentru altar, ca să-l curăţească şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel" (Lev. 16,16.19).
O dată pe an, în ziua cea mare de ispăşire, preotul intra în locul prea sfânt pentru curăţirea sanctuarului. Lucrarea îndeplinită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În ziua Ispăşirii, erau aduşi doi ţapi la uşa cortului şi se arunca sorţul pentru ei, "unul pentru Domnul şi altul pentru ţapul de trimis" (vers. 8). ţapul pe care cădea sorţul pentru Domnul urma să fie junghiat ca jertfă pentru păcat în favoarea poporului. Şi preotul urma să ducă sângele lui dincolo de perdea şi să-l stropească pe tronul milei şi în faţa lui. Sângele urma să fie stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în faţa perdelei.
"Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. ţapul acela va purta asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul" (vers. 21.22). ţapul de trimis nu se mai
întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatului care-l ducea i se cerea să se spele şi să-şi spele şi hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.
Întreaga ceremonie era destinată să impresioneze pe Israel cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu şi la ura Sa faţă de păcat; să le arate apoi că nu puteau veni în legătură cu păcatul fără să se mânjească. Fiecărui om i se cerea să-şi întristeze sufletul în timp ce se făcea această lucrare de ispăşire. Toate treburile trebuia lăsate la o parte şi întreaga adunare a lui Israel trebuia să petreacă ziua în smerenie solemnă înaintea lui Dumnezeu cu rugăciune, post şi adâncă cercetare de inimă.
Adevăruri importante cu privire la ispăşire erau învăţate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea Legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul ce avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea Legii. În ziua ispăşirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, intra în Locul prea sfânt cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a da satisfacţie pretenţiilor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa şi le ducea afară din sanctuar. Punându-şi mâinile pe capul ţapului
de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le simbolic de la el asupra ţapului de trimis. Apoi ţapul le ducea în pustie şi erau socotite ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de la popor.
Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca "o umbră a lucrurilor cereşti". Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru Şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: "Căci Hristos n-a intrat într-un
locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evrei 9,24)]