Adrian Naidin - De-ar şti omul ce e viaţa (@O dată-n viaţă)

Senzaţii eterice ale Timpului în care vidul îşi surîde lui însuşi... Melancolia — nimb vaporos al Temporalităţii. Existenţa demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Acţiunea — moarte a spiritului — emană dintr-un principiu satanic, încît luptăm în măsura în care avem ceva de ispăşit. Mai mult decît orice, activitatea politică e o ispăşire inconştientă. Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îţi dai seama în fiece clipă de mişcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieţii. Nu mai trăieşti în timp, ci cu el, paralel lui. Fiind una cu viaţa, eşti timp. Trăindu-l, mori împreună cu el, fără îndoieli şi fără chin. Sănătatea perfectă se realizează în asimilarea temporală, pe cînd starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cît percepi mai bine timpul, cu atît eşti mai înaintat într-o dizarmonie organică. În mod firesc, trecutul se pierde în actualitatea prezentului, se însumează şi se topeşte în el. Regretul — expresie a acuităţii temporale, a dezintegrării din prezent — izolează trecutul ca actualitate, îl vitalizează printr-o adevărată optică regresivă. Căci în regret trecutul păstrează o virtute de posibil. Un ireparabil convertit în virtualitate. Cînd ştii neîncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se înjghebează în jurul acestei conştiinţe încearcă să-l salveze pe toate laturile. Profeţia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputînd fi în prezent, transformăm trecutul şi viitorul în prezenţe, încît nulitatea actuală a timpului ne uşurează accesul infinităţii lui.

Emil Cioran - Amurgul Gandurilor 

"Sfidarea" vieţii de către Univers ca premisă pentru o spiritualitate colectivă - Ovidiu Nedu

 

Fantezia „sacralităţii” vieţii individuale

O idee frecvent vehiculată şi apreciată în cultura actuală este cea a „sacralităţii” vieţii 

umane, a valorii întrucâtva „absolute”, „ne-negociabile” a oricărei vieţi sau, cel puţin, 

a oricărei vieţi umane. Ideea este relativ nouă în cultura umană şi, nu întâmplător, 

propagarea ei a avut loc concomitent cu răspândirea creştinismului. Relaţia dintre creştinism 

şi concepţia sacralităţii” vieţii individuale este cât se poate de strânsă, prin doctrinele 

sale teologic-soteriologice, creştinismul ridicând individul la un rang întrucâtva ultim. 

„Sufletul” uman ar reprezenta o „entitate”, o „monadă” eternă, pe care nici măcar Dumnezeu 

nu ar putea-o anihila, iar viaţa individuală nu ar avea altă menire decât cea de a-i asigura

acestei entităţi nepieritoare o veşnicie beatifică în Paradis. 

Condiţia individuală reprezintă, încreştinism, atât un dat ontologic ultim cât şi un scop ultim. 

Pe baza unei asemenea exaltări metafizic-soteriologice a individualităţii, „sacralitatea” 

vieţii umane se putea fundamenta fără prea mari probleme. Dacă însă dăm deoparte speculaţia 

metafizică care ne îmbie cu existenţa misteriosului „suflet” individual etern cât şi soteriologia care 

ne propune, fără absolut nicio dovadă, perpetuarea veşnică a vieţii personale într-un la fel de 

neatestat plan postum, tot ceea ce ne mai rămâne este imaginea unui Univers în care, dincolo de 

iminenţa morţii oricărei fiinţe individuale, nenumărate vieţi individuale sunt fie sacrificate pentru 

perpetuarea altor vieţi, sau, încă şi mai cinic, în care adeseori un simplu capriciu al naturii mătură 

brusc, fără vreo justificare moral-existenţială vizibilă, nenumărate vieţi individuale.

Universul pare mai degrabă să îşi „facă treaba” prin oameni şi alte forme de viaţă individuală 

şi nu pentru oameni sau alte vietăţi. Nu există niciun indiciu al„sacralităţii” vreunei vieţi 

individuale în Univers; nicio viaţă individuală nu pare a fi tratată ca scop ultim, ci toate 

se rostogolesc până la pieire într-un tăvălug cosmic care, cel puţin momentan, nu ştim unde duce.

Vieţile individuale par mai degrabă rotiţe în acest mecanism, care îşi fac treaba fie până 

la uzura lor completă fie până când capriciile neînţelese ale mecanismului cosmic le curmă brusc, 

fără a le lăsa măcar răgazul să ia cunoştinţă de ce întâmplă. 

În aceste condiţii, dacă e să „conteze” ceva în Univers, dacă e să existe o valoare „ultimă”, 

o direcţie spre care tinde Universul, e extrem de improbabil ca acestea să fie reprezentate de 

vieţile individuale. Chiar dacă nu putem specifica pentru ce anume, din perspectivă 

colectivă/cosmică, e rezonabil să sacrificăm o viaţă individuală, este destul de evident că nici nu 

putem susţine poziţia sacralităţii intangibile a vieţii individuale. 

Nimic din ceea ce se petrece în Univers nu vine în sprijinul aceste teze, care pare să reprezinte,

mai degrabă, un abuz etico-valoric al instinctului nostru de conservare ce îşi caută supra-legitimare 

deghizându-se în principii morale. Menţinerea vieţii individuale cu orice preţ, chiar şi în condiţiile 

în care aceasta ajunge mizerabilă şi chinuitoare, pare să fie mai degrabă un caz de exercitare 

abuzivă a acestui instinct. Nimic din funcţionalitatea cosmică nu ne îndreptăţeşte să considerăm 

o astfel de atitudine drept „firească”, „normală”.O viaţă individuală este importantă prin aportul său 

la derularea mecanismului cosmic, care, doar el, ar putea avea o importanţă „ultimă”, sacră. 

Dacă e ca ceva să reprezinte un „scop ultim” în Univers, acest statut poate fi revendicat doar de 

nivelul colectiv al vieţii, valoarea vieţilor individuale fiind de judecat în funcţie de rolul lor în acest 

proces. 

Text preluat din :

 https://www.academia.edu/43538921/_Sfidarea_vieţii_individuale_de_către_Univers_ca_premisă_pentru_o_spiritualitate_colectivă_